Primul român în Clubul de la Roma
Numele: Mircea Maliţa Data şi locul naşterii: 20 februarie 1927, Oradea Starea civilă: căsătorit
Studiile şi cariera: Este licenţiat în matematică şi filosofie. A fost
preşedinte al Uniunii Naţionale a Studenţilor din România. 1950-1956 –
Directorul Bibliotecii Academiei 1956-1961 – Consilier al Misiunii
Permanente a României la ONU 1962-1970 – director şi ministru adjunct la
Afaceri Externe 1970-1972 – Ministru al Învăţământului 1971-1989 –
Profesor universitar al Facultăţii de Matematică, Universitatea din
Bucureşti 1980-1982 – Ambasador al României în Elveţia şi la ONU
1982-1984 – Ambasador al României în SUA Este primul român membru al
Clubului de la Roma, cofondator al Centrului Cultural European (din
1991) şi membru al Academiei Române
(din 1994) şi al World Academy of Art and Science (n.r. – Academia
Mondială de Artă şi Ştiinţă). A publicat, printre altele, „Diplomaţia
română“, „Aurul cenuşiu“ şi „Homo fraudens“. Locuieşte în: Bucureşti „Nene Maniu, facem guvern nou!“
Mircea Maliţa, diplomatul român care i-a sfidat pe ruşi în 1963, la ONU:
„Petru Groza ne-a dat înapoi Ardealul“
Mircea Maliţa vorbeşte despre diplomaţia românească, de la rigorile
lui Stalin până la capriciile Elenei Ceauşescu. Academicianul dă pe
faţă cărţile diplomaţiei comuniste: Cum a ajuns România să se răsfeţe în
braţele Occidentului? Cum i-a sfidat, prieteneşte, pe ruşi?
Academicianul Mircea Maliţa (86 de ani) a fost martorul activ al
lichidării şi apoi al resuscitării diplomaţiei româneşti. Le-a vorbit
americanilor când „România“ se scria în chirilice şi le-a
vorbit ruşilor când România mima simpatii occidentale. După mai bine de
jumătate de secol de carieră, nume precum Picasso, Tristan Tzara,
Roosevelt, Gandhi, Castro sau Thatcher îi stârnesc amintiri personale.
Totuşi, Mircea Maliţa a păstrat limbajul curat, rezervat al
diplomatului-gentleman, a păstrat acea securitate a limbajului dificil
de străpuns. Prezentat într-un limbaj familiar lui Mircea Maliţa, acesta
este, aşadar, un interviu oportun, acordat, cu o caldă deferenţă, de
fostul diplomat „sportiv“, o prezenţă susţinută în buna vecinătate a
unora dintre personalităţile notabile, poate influente, ale politicii
globale. E o serie de note verbale însemnate, aflate în valiza
diplomatică a condescendentului partener de dialog, care a făcut un
modus vivendi din conduita subtilă a profesiunii sale.
„Weekend Adevărul“: Domnule profesor, cum aţi
intrat în lumea politică?
Mircea Maliţa:
După război, am căutat să văd ce înseamnă politica şi ce e cu
partidele. Eram obişnuit să trăiesc fără partide, pentru că în dictaturi
dispăruse viaţa politică. Eram în clasa a VIII-a de liceu şi mă duceam
la adunări. Am fost la toate partidele care ţineau uşa deschisă, mergeam
să trag cu urechea. Simpatia mea a mers crescând spre stânga, pornind
de la antihitlerismul care exista în familie prin respingerea
antisemitismului, a legionarismului. Pe baza acestui antifascism, pe
baza faptului că Petru Groza ne-a dat Transilvania înapoi şi ne-a permis
să mergem acasă, am ales.
Groza spuneţi că ne-a dat Transilvania?
Absolut. El era în Frontul Democrat
şi trebuia să fie prim-ministru al noului regim. A înţeles că regimul e
făcut de Moscova şi de Partidul Comunist şi că el e cerut numai să fie
acolo, în postul de prim-ministru, dar a înţeles şi că are o valoare
această chestiune, să figureze în postul respectiv, chiar dacă va fi
dominat de alţii. Şi a spus că acceptă doar dacă Stalin îi spune
personal că Transilvania e a noastră. Mulţi au crezut că e un act ieşit
din comun. „Stalin să-mi spună. La telefon.“ Tot jocul era făcut cu el
să fie ales, dar nu venea telefonul. Vreo două zile a stat în casă şi nu
discuta cu nimeni, spunând că aşteaptă telefonul de la Stalin.
A sunat Stalin?
N-a sunat Stalin, a sunat secretarul lui – nu-l vezi pe Stalin
vorbind la telefon –, care i-a spus că e însărcinat să-i comunice:
„Vă asigură că poziţia oficială a URSS este ca Ardealul să revină în
întregime României şi că va spune acest lucru la momentul potrivit“. A
fost de acord. Momentul e şi mai interesant când se duce la Maniu şi-i
spune: „Nene Maniu, facem guvern nou! Îl conduc eu. Vreau să fii cu
mine, să reprezinţi ţărăniştii în Guvern“. Maniu a spus: „Nu pot să te
urmez. Nu vreau ca generaţiile viitoare să mă blesteme că am susţinut
comuniştii“. Atunci Groza s-a supărat şi a spus: „Dragă, dacă
Transilvania ne revine nouă şi pot să obţin asta, eu nu mai sunt
preocupat dacă cei ce vor veni vor blestema“. E dramatic, nu? Parcă e
teatru.
De unde ştiţi aceste lucruri?
De la domnul Pamfil Ripoşanu, secretarul lui Groza, care a fost acolo. Mi-a spus la New York ,
în anii ’70.
Picasso, un bătrânel bine dispus
Ştim că l-aţi cunoscut pe pictorul Pablo Picasso...
L-am văzut foarte puţin. Privesc înapoi cu durere un anumit fapt.
El semna unui lung şir de admiratori, în Salle Pleyel, la Paris , unde
se ţinea Conferinţa Mondială a Păcii, în 1949. Desena rapid un porumbel
pe un carton. Am fost atât de uluit când am fost aproape de el, atât de
fascinat, încât am uitat să trec să-mi iau porumbelul. Era un bătrânel
bine dispus, fericit pentru că i se născuse un copil.
Eraţi cu Mihail Sadoveanu acolo?
Da. El s-a văzut cu
Picasso, dar n-au avut o mare conversaţie. Picasso, oriunde apărea, era
invadat de lume. Cu Tristan Tzara a fost mai pe larg. Eu am organizat
întâlnirea dintre ei, care a fost neobişnuită. Amândoi stăteau şi nu-şi
vorbeau. Se uitau zâmbind unul la altul. Mă gândeam cum se poate ca doi
oameni care sunt mai taciturni să-şi pună în mişcare filmele trecutului.
Unul fiind boier moldovean, iar altul trăind în marginile oraşelor şi
refugiindu-se în alte ţări. Am tuşit, am început să spun nişte lucruri,
dar tot tăcuţi au rămas. După aceea, cu foarte multă căldură şi-au
strâns mâns şi şi-au spus „La revedere!“.
N-au vorbit?
Câteva cuvinte... Era întâlnirea dintre doi corifei.
Eram în clasa a IV-a de liceu la cedarea
Ardealului. Îmi amintesc perfect noaptea pe care am petrecut-o într-un
camion care mă ducea în Fărăgaraş, la un unchi. În casa noastră din
Oradea se auzea cel mai des: «Vin ungurii!».
Între 1950 şi 1956 aţi fost director la Biblioteca Academiei. L-aţi cunoscut pe Lucian Blaga?
Destul de bine. L-am cunoscut la Cluj. Sigur că era o situaţie
jenantă pentru mine ca eu, un tânăr director, să inspectez un mare geniu
al ţării, pentru că aşa-l consideram. Era foarte tăcut şi, în general,
era lăsat în pace de toată lumea. Eu trebuia să fac această vizită,
pentru că era filiala noastră. După ce am schimbat câteva cuvinte
acolo, ne-am întâlnit la masă, întâmplător. Ne-am dus la acelaşi
restaurant foarte modest cu mâncare pentru oamenii care suferă de
stomac. Acolo mi-a povestit câteva lucruri mai personale.
„Nu-l văd pe Dej nici tăind o găină“
Cum a fost convins Hruşciov să retragă trupele din România în ’58? Lucraţi deja în diplomaţie atunci.
Bodnăraş, Maurer şi Dej erau oameni care aveau o experienţă de
viaţă extraordinară, ieşită din comun. Când a venit Hruşciov aici, la
vânătoare, cu o prietenie maximală, nu cu presiune sau cu ameninţări,
l-au convins că România e prieten devotat, că nu mai e nevoie să menţină
trupele. Dej avea în spate ani buni de detenţie, unde se ţineau cursuri
şi se învăţau o
mulţime de lucruri.
La Doftana?
La Doftana. Era ca o mică universitate. Athanasie Joja, şeful meu de la ONU, ţinea acolo cursuri de logică.
Cum era Ana Pauker? Aţi cunoscut-o?
Ana Pauker era total devotată unui clan totalitar. Doamna aceasta a
reprezentat o faţă a civilizaţiei contemporane care a fost ceva mai
autoritară decât normalul. Ea a fost specialistă în comploturi obscure
şi opace. Cifrând, speculând. A avut o viaţă care nu este normală,
naturală, la văzul publicului.
Ioan Gheorghe Maurer?
Era un avocat căruia îi plăcea vânătoarea. Se simţea foarte liber,
neîngrădit. Era o minte foarte subtilă. Când i-a propus Dej să fie el
conducătorului partidului, a zis: „Dragă, eu sunt pe jumătate neamţ, pe
jumătate francez. România nu merită aşa ceva. Trebuie să fie un român,
nu unul ca mine“. I-a propus chiar pe patul de moarte. Dar n-a vrut.
Era aşa apropiat de Dej?
Da. Foarte interesantă este legătura care s-a făcut între un om cu
formaţie politică şi unul cu formaţie juridică. Dacă vreţi, Maurer a
fost un mic-burghez de provincie (râde) foarte dotat şi foarte
inteligent, în timp ce Dej era un muncitor cinstit, care-şi iubea
meseria. Amândoi au ţinut la România ca la ochii din cap. Şi n-au avut
altă preocupare decât să-i facă bine. Avere
la ei? Căpătuire? Nimic! Nu visau altceva decât binele ţării.
Epoca lui Dej coincide şi cu perioada represivă a comunismului. Au murit oameni în închisori politice.
Nu spuneţi asta! Statul, la ora aia, era confiscat de o armată de
ocupaţie. Nu poţi da vina pe stat când sunt nişte străini care îl
gestionează în întregime cu putere armată. Cu forţă, nu cu tribună şi
discursuri. Era o armată de ocupaţie care dădea soluţii şi comenzi. Eu
nici nu mă uit la asta, n-o pun în istorie, pentru că nu e istoria mea.
Nu e istoria ţării româneşti.
Păi, închisorile au fost aici, pe teritoriu românesc.
Aici, dar cine le făcea,
cine le supraveghea şi cine le ordona? Erau oamenii puşi de ruşi, bine
dotaţi şi încredinţaţi de puterea supremă să facă aceste lucruri. Nu-l
văd pe Dej nici măcar tăind o găină. Nu văd ceva sangvin la el sau ceva
răutăcios. La lucrurile politice, unde ştia că ori eşti împuşcat, ori te
împuşcă, acolo probabil că era altfel. În categoria aceea de probleme
nu mă amestec. Dar închisorile n-au fost răspunderea lui. Poţi să-i
acuzi alte chestiuni: că n-a înţeles problema agrară. El a fost foarte
impresionat de o vizită pe care a făcut-o în Bulgaria, când era el
stăpân, nu Ana Pauker. A venit acasă şi a zis: „Nu se poate ca ţăranul
bulgar să trăiască mai bine!“. Şi a început să se preocupe, dar a fost
doar un început, pentru că n-a fost un specialist.
Cum au îmblânzit românii „câinele ciobănesc“
Aţi fost consilier al primei misiuni a României la ONU, din ’56 până în ’60.
Americanii sunt mult mai primitori şi mai deschişi faţă de
nou-veniţi, în comparaţie cu occidentul Europei. Sunt amabili, vor să te
cunoască, dar atâta timp cât ştiu că nu ai făcut sau ai spus ceva
împotriva lor. Dacă te consideră duşmănos, inamical, atunci devin mai
rău decât un câine. Un ciobănesc. Aşa fac şi în politică: au deschideri
mari, dar verifică permanent. Dacă ceva se dezminte, atunci e criză.
Aţi stârnit şi antipatii la New York ...
Da, cu Silviu Brucan. El a luptat întotdeauna pentru supremaţie,
pentru a avea o poziţie mare. Credea despre sine că avea o
inteligenţă ieşită din comun. Ca ziarist, într-adevăr a fost bun. În
scriere. În ciuda faptului că nu avea studii, avea un talent destul de
bun. Dar ăsta era singurul lui lucru bun. Îl supăra că eu citeam mult
şi, sigur, că aveam un alt gen de a mă exprima. El nota mereu cărţile pe
care auzea că le citesc eu. Încerca să le caute şi el, să vadă exact.
Făcea asta cu un sârg de elev.
Dej şi Maurer au anunţat imediat americanii
Când s-a rupt ritmul în relaţiile diplomatice cu URSS?
Dej şi Maurer, care erau prieteni, voiau uşurarea presiunilor
împotriva independenţei României făcute de URSS. Acesta era secretul lor
nescris. Până n-au plecat trupele nu se putea realiza nimic. S-au mai
ivit ferestre când a plecat
Ana Pauker, apoi Chişinevschi. După ’62 (n.r. – în cazul crizei
rachetelor cubaneze), s-au simţit complet dezlegaţi când au văzut
aventura imensă în care se aruncă Hruşciov, împreună cu toată lumea
socialistă. Atunci au spus: „Asta nu se poate tolera!“. Imediat au
reacţionat şi i-au anunţat pe americani că ei nu au nimic cu SUA şi că
nu va fi nicio acţiune împotriva lor, în caz de conflict.
„A se arde înainte de a fi citit“
Cum au anunţat?
Au trimis o scrisoare aşa de secretă încât nu s-a găsit. Dar aşa se
întâmplă, sunt secrete care sunt în plic lipit pe care scrie: „A se
arde înainte de a fi citit!“ (râde). Au început să se vadă urmările
acestei strategii impecabile, dar strategia în
sine nu a ieşit la iveală.
„România, vă rugăm să repetaţi!“
Cum a început?
Maurer şi Dej făcuseră o vizită în ţări asiatice şi se întorceau în
România prin Rusia. Erau luaţi de un avion sovietic, care îi scotea din
Asia şi îi aducea la Moscova, via Siberia . De la Moscova, urmau să ia
avionul de Bucureşti, dar Hruşciov le-a spus: „Vă rog, dacă treceţi pe
la noi, rămâneţi o noapte. Sunteţi musafirii noştri“. Seara, i-a invitat
Hruşciov la operă. În pauza de la operă şi după spectacol au avut nişte
discuţii. Ei dădeau din cap, dar nu spuneau nimic. Maurer i-a spus unui
ministru sovietic: „Noi ştim că aveţi dreptate şi că nu sunt rachete în
Cuba . Numai un nebun, un om fără minte le-ar fi pus
acolo. Suntem de acord că nu sunt“. (n.r. – URSS construia, în Cuba ,
baze de lansare a rachetelor SS-4 Sandal. Criza rachetelor cubaneze a
fost cel mai periculos punct al Războiului Rece, cel mai aproape de un
război nuclear) Apoi, au admirat „ingeniozitatea şi dibăcia“ politică a
lui Hruşciov şi au plecat ca după o întâlnire cu unul care nu are toate
minţile. Şi-au spus: „De ăştia suntem noi lipiţi? Trebuie să luăm
măsuri!“. A început a doua zi. Cu limite, bineînţeles. Dar în ’63 am
votat primul vot din istorie care nu coincidea cu cel al blocului
sovietic.
Despre ce e vorba?
Era vorba de o rezoluţie privind denuclearizarea Americii Latine.
Toate statele prietene cu URSS s-au abţinut din cauza opoziţiei Cubei.
Şi noi trebuia să ne abţinem, dar noi am votat pentru.
Mi-a venit dezlegarea în timpul şedinţei, la telefon. Şi ei, în
România, se frământau mai rău ca mine.
Cum au reacţionat americanii?
A apărut un articol într-un ziar cu titlul: „Independenţa
României“. Şi la lucrări a fost un şoc. N-am să uit cuvintele: „ Romania
, please repeat!“. „Yes!“ (n.r. – „România, vă rugăm să repetaţi!“
„Da!“) Erau nedumeriţi. A fost uluitor. Dar eu, înainte de vot, am
petrecut mult timp să-i conving pe ruşi că nu au dreptate şi că e
interesul lor să voteze pentru denuclearizare. Le-am spus că ei au votat
denuclearizarea Balcanilor. Or, când altă regiune vrea să se
denuclearizeze, trebuie să spunem la fel! Noi ne-am fi spart capul dacă
am fi votat „Nu“.
Ştim că lui Corneliu Mănescu i s-a propus să fie mediator între India şi Pakistan , în problema Kaşmirului. Cum s-a întâmplat?
Delegatul Pakistanului, Zulfikar Ali Bhutto, care avea să fie chiar
preşedintele Pakistanului, a venit la Mănescu şi la mine şi ne-a
propus. Simplu. Dar de acasă a venit un răspuns la care eu nu mă
aşteptam: „Nu!“. Aşa că medierea au făcut-o ruşii. Maurer a spus „Nu!“.
De ce?
Şi eu am fost foarte intrigat, pentru că mi se părea o onoare. Dar
acum îl înţeleg foarte bine, pentru că Maurer era consecvent filosofiei
lui. El avea altă metodă dragă sufletului său, metodă pe care a
teoretizat-o: concilierea. Mediere fac ţările mari, care ţin seama de
interesele lor.
Pe de altă parte, concilierea este complet confidenţială. Nu se ştie de
ea, nu este zgomotoasă.
Numărul vacilor din România era secret de stat
Din 1971, aţi fost numit ministru al Învăţământului.
Am abuzat oarecum de faptul că eram proaspăt venit şi că puteam
lucra fără sugrumări birocratice. Fără hârtie. Am adus managementul în
şcoli, chiar dacă a fost numit „organizare ştiinţifică“.
Aţi cunoscut-o pe Margaret Thatcher din postura ministru al Învăţământului.
În 1971, când eram ministru al
Educaţiei, am primit invitaţia de a o vizita pe „colega mea“, ministrul
Educaţiei şi Ştiinţei, doamna Thatcher, în Anglia. Evident că era un
interes şi în domeniul educaţiei, dar era un interes şi pentru România.
Era dorinţa ei de a ieşi din cadrul cam strâmt pentru ea al
Ministerului.
Cum v-a primit?
Niciodată n-am avut o vizită oficială care să fie regizată în forma
aceasta impecabilă. A dat un mare dejun pentru mine cu intelectuali de
frunte ai Londrei – vreo 24 de persoane – la un castel care, de obicei,
era rezervat pentru vizite mai mari.
În 1991, v-aţi întâlnit din nou.
După ce a căzut Cortina, când ea n-a mai fost premier,
când eu nu mai aveam nicio funcţie de stat, în 1991, m-a invitat din
nou. Din curata amintire a unei cooperări trecute şi pentru că voia să
ştie ce se întâmplă în România. Pentru că eu, din 1984, fusesem supus
unor rigori... Nu putea afla nimic despre mine în acea perioadă. Atunci,
în zadar încercau străinii să mă contacteze. Nu primeam scrisorile,
eram un fel de necunoscut.
„Te trimite în Cambodgia!“
Ce s-a întâmplat în ’84?
Eram ambasadorul României la Washington şi am fost chemat în ţară .
Chemarea mea a fost văzută ca neobişnuită, era sub semnul unei
probleme. În mod normal, mai aveam un an de stat. Mulţi dintre prietenii
mei de acolo glumeau – îmi spunea un deputat american: „Să ştii că te
trimite în Cambodgia!“.
Dar de ce aţi fost chemat?
Era o nemulţumire faţă de comportamentul meu care ar fi fost prea
lax faţă de ţara mea. De fapt, Elena Ceauşescu era foarte supărată că
n-a primit nicio invitaţie să meargă acolo. Nemulţumirea reală era că mă
reprezint pe mine şi nu pe ei – în tonul mai rudimentar al
conducătorilor. Mi s-a spus: „Te rog să vii imediat“. Iar eu am răspuns:
„Aş vrea să plec de aici conform protocolului în care pleacă în mod
normal un ambasador“. S-au gândit ei să nu fie o capcană din partea mea
şi mi-au permis să mai stau câteva zile. Am dat recepţie de plecare, am
făcut vizite. De exemplu, preşedintele Consiliului de Securitate era un
francez care mă cunoştea. El a dat masă pentru mine când am trecut prin
New York
ca să vin acasă. Alvin Toffler, mare prospectolog şi autorul cunoscut
care a scris „Al treilea val“, m-a invitat, alături de soţia sa, Heidi
Toffler, la o masă de despărţire. Ziariştii din Washington au dat, la
fel, o masă de despărţire. Am fost la Bush, care era vicepreşedinte
atunci.
Şi cum era Bush seniorul?
Eu mai mersesem cu el prin ţară şi ne împrietenisem. Mă mai invita
la el acasă, adică o casă a marinei. Acolo am cunoscut şi familia.
Viitorul preşedinte, George W. Bush jr., tânăr pe atunci, le făcea
destul de multe probleme părinţilor săi la ora aceea.
De ce?
Se droga, nu se ţinea de studii, bea. Provocările vârstei. Dar
ceilalţi copii erau fără provocări, aşa că ei despre el vorbeau mai
mult şi se arătau îngrijoraţi. Bush a fost foarte surprins că plec aşa
repede. „N-am avut timp să-ţi iau o amintire“, mi-a spus când mă aflam
în ultima vizită. S-a uitat prin cameră, prin birou, a deschis un
pupitru, a găsit două butoniere pe care scria „Vicepreşedintele SUA“ şi
mi le-a dat ca amintire. Bineînţeles că nu sunt purtabile, dar contează
gestul său care ascundea o anumită afecţiune. O prietenie vagă.
Aţi legat, pesemne, o mulţime de prietenii.
Am fost un personaj dificil la Washingotn, că sunt foarte
„sportiv“. Dar americanilor le plăcea că mă băteam pentru treburile
mele. Eram insistent, mă duceam în vizite numeroase până când îmi ieşea
ceva. De altfel, nu puteai decât
printr-un asemenea efort să contracarezi valul de respingere de care se
„bucura“România la vremea aceea din cauza lui Ceauşescu.
„Tranchilizator pentru Cabinetul 2“
Aţi primit vreo explicaţie când aţi ajuns acasă?
Nu,
în afară de interdicţiile care curgeau, curgeau. Mi-am dat seama că a
fost o decizie foarte subiectivă. Ce putea ieşi din capul unor oameni în
derivă, care nu mai sunt normali. Ei erau bolnavi amândoi. Toate
funcţiunile, toate comenzile se transferaseră la Cabinetul 2. El stătea
trist cu un câine în birou. Ca şi copiii, să se joace. Ea avea un alt
tip de sociopatie. Izbucneau de-acolo nişte apucături, nişte agresiuni,
ranchiune, fantome... Ştiu că odată, la
intrarea în birou la ea, am văzut un profesor universitar care lua ceva
pastile. „Ce faci?“ „Păi, mă duc la ea şi nu pot fără un tranchilizator
foarte puternic.“ (râde) Ar fi ridicol dacă n-ar fi prea tragic.
România este una din ţările cele mai încercate de evenimentele
drastice ale istoriei. Tot ce-a fost posibil am cunoscut. Aproape toată
istoria sub ocupaţie străină, tot timpul o victimă a imperiilor
vecinilor.
Există un moment anume al „transferului“ de putere la Cabinetul 2?
Da. El a început în anii ’70, cu moderaţie. Încet-încet. La
sfârşitul anilor ’70, după cutremur, s-au deranjat puţin la raţionament
şi la comportament. Iar în anii ’80 a
fost criza care i-a speriat îngrozitor. După criză n-au fost în stare
să tragă concluziile necesare.
„Supe de la elveţieni“
În ’80 aţi fost ambasador şi la Berna, în Elveţia.
Atunci s-a întâmplat o anomalie ridicolă. Am vrut să aduc afacerea
Nestle în România, dar nu s-a putut realiza pentru că numărul vacilor
era secret de stat. Nu e glumă. Apoi, au fost cuvintele memorabile ale
Elenei Ceauşescu: „Ştim noi atâta chimie încât să nu trebuiască să
învăţăm să facem supe de la elveţieni“ (n.r. – lapte praf). Dezamăgiri
ca aceasta m-au ros tot timpul. Nu puteam să mă bucur de un rezultat de
acolo, că venea o gafă de acasă.
V-aşteptaţi să cadă cuplul Ceauşescu?
În logica lucrurilor, ei mergeau în jos în chip vizibil. Ca pe
tobogan coborau. Şi ca sănătate, şi ca prezenţă. Plus că spuneau inepţii
îngrozitoare care distrugeau poziţia ţării. De exemplu, enormitatea cea
mai mare a fost să pretindă că URSS-ul lui Gorbaciov trădează
comunismul, care trebuie salvat de către România, de pe Dâmboviţa.
Suntem în cazul patologiilor. Noi nu ne mai putem pronunţa prin
explicaţii politice. Trebuie chemat un doctor care să explice tipul de
rătăcire de care erau cuprinşi în mod crescător şi definitiv.
„Nu putem fi continentali. E prea mare Europa“
Sunteţi primul român din Clubul de la Roma.
A fost o instituţie care m-a marcat. Am
început să înţeleg că este ceva fals şi dăunător în formalismul
birocratic, oricât de savant ar fi. Şi este o tragedie când el e
practicat cu atâta savoare de Europa. E păcat, pentru că adevărata
mişcare şi evoluţie a societăţii nu se fac nici prin hârtii, nici prin
decrete, ci prin fapte. Vorbele sunt relative şi neimportante în raport
cu ceea ce se întâmplă, se construieşte, se produce. „Limitele
Creşterii“, primul raport al Clubului, a fost un duş rece, deşi a fost
mult criticat.
Oamenii aceştia care acceptă o modă, care adoptă aceste poziţii de
totală predare a personalităţii şi gândurilor lor, nu cred că sunt în
buna tradiţie a românilor. Nu sunt ei. S-a format o mutaţie de persoane.
Cu instinctul de supravieţuire stins, cu creativitate zero, cu
perspectivă zero, cu «Trăieşte-ţi clipa!» – super. Ăsta-i tip de român? E
disperat, săracul, te rog să mă ierţi.
Noul raport spune că statele trebuie să fie mai puternice, mai active. Nu e un paradox în contextul globalizării?
E o mişcare greşită şi sinucigaşă a omenirii să discrediteze cea
mai preţioasă
instituţie pe care oamenii au creat-o în interesul supravieţuirii lor.
Nu există mai mare bază şi mai solidă pentru existenţa întregii omeniri
decât acel binom: cetăţean şi stat. Când statul e lovit, cetăţeanului
aproape că i se ia cetăţenia. I se spune că e cetăţean al Europei,
cetăţean al omenirii. Cuvinte fără sens!
N-are sens cetăţenia europeană?
Nu există! Doar dacă Europa va fi un singur stat, dar atunci va fi
doar pentru că desfiinţează statele existente şi le înglobează. Asta e
altceva. Dar, mă întreb, cum să topeşti lumea într-o unitate? Care să
fie ce? Statul uman? Păi, cum să nu mai existe distincţiile care fac
naţiunile să fie în competiţie, să aibă specific, creaţie artistică, o
contribuţie la ştiinţă?! Aici, mă iertaţi, dar De Gaulle a spus
foarte clar: „Shakespeare a devenit un mare scriitor al Europei pentru
că a fost englez“. M-aţi înţeles? Dar omenirea trece prin tot felul de
mode. Cetăţenii, dacă n-ar avea stat, n-ar avea identitate, pentru că
n-ar avea cine să le-o dea. E cultura comună protejată de zidurile unui
stat care ne ţine de cald, care ne dă identitate.
Păi, se pune la îndoială viitorul statului-naţiune.
Vai de mine! Statele mari se joacă cu cuvintele, crezând că e
statul lor cel care va domina lumea. Aia e altă mâncare de peşte. Nu
cred că vrem un statut apatrid.
S-a pierdut un adevăr: cultura nu este integrabilă, nu este universală. E locală. De când lumea. Civilizaţia este
integrabilă: o poate copia cel mai înapoiat continent şi o poate pierde cel mai avansat continent. Dar cultura nu.
Europa?
Nu există identitate europeană, nu putem fi continentali. E prea
mare Europa. De aia s-au format state, întrucât continentele sunt prea
mari pentru noi. Păi, vă deschid acum un „Economist“. Uitaţi-vă la
faimoasa Europă integrată! Uitaţi-vă la ea cu cât creşte! Cu 0,3% sau
0,5%. Înseamnă regres, nici măcar stagnare! Apoi, uitaţi-vă la statele
emergente! Creşterile sunt între 3% şi 7%. Ce ne spune realitatea
faptelor? Atunci, de ce stai şi faci filosofia integrării când ai
creştere zero? Europa toată e în criză. A fost Grecia, a urmat Cipru,
vine Portugalia. Aşteptăm cu sufletul la
gură care e la rând.
Mircea Maliţa despre...
Henry Kissinger
Vedeţi, eu am unele rezerve faţă de scrierile lui. Cred că a
strecurat un subiectivism prea mare în lucrări care trebuia să fie mai
sobre şi mai obiective. Apoi, nu a recunoscut rolul pozitiv pe care l-a
avut România în comunicarea dintre China şi SUA în ajunul vizitei lui
Reagan! Atunci se deschisese un coridor, prin România, între cele două
state. S-a mai deschis unul prin Pakistan , dar Kissinger a dat
prioritate celui din Pakistan . Pe de altă parte, nu poţi să-i negi
talentul excepţional, cultura mare, capacitatea de muncă neistovită,
prezenţa nemişcată în treburile mondiale.
Mihail Gorbaciov
L-am întâlnit, spre exemplu, la o conferinţă a
Clubului de la Roma. Eram în Germania , unde am observat cu ochii mei
ce fantastică primire îi face cetăţeanul de rând. Nemţii ştiau că, dacă
s-au reunificat, a fost pentru că el a spus „Da!“. O femeie din mulţime
chiar a venit cu un plic şi i-a dat 10 mărci, ca omagiu pentru că
vizitează Germania . Apoi, am vorbit mai mult la Moscova, unde m-am dus
tot la o întâlnire a Clubului. El nu mai era preşedinte atunci. A doua
oară, era mult transformat. Se dedica scrisului şi era căutat la multe
întruniri internaţionale, la care-i plăcea mult să apară.
Eleanor Roosevelt
Ea făcea parte din personajele tăcute, mai ales la vârsta ei. Cu
mine
a fost amabilă, simpatică, binevoitoare. Nu aveam de discutat teme
politice, întrucât erau întâlniri sociale. Am fost la o masă dată de
Nelson Rockefeller, când s-au pus steagurile noilor ţări membre ONU. Era
1956. Ronald Reagan Am avut conversaţii, mă ştia pe nume. Era omul cel
mai amabil, glumeţ, creând o atmosferă de destindere tot timpul. A luat
de câteva ori ton foarte puternic împotriva sovieticilor, dar contactul
personal era cu totul altfel. Îl simţeai pe marele actor care joacă un
alt joc.
Nelson Rockefeller
Mereu cu zâmbetul pe buze, simpatic şi politicos. Nimic crâncen,
nimic mare, nimic magnat. De la el cred că am observat că toate
personajele mari ale SUA au un fel de grijă de a nu epata prin
îmbrăcăminte, prin apariţie, prin vorbe. Erau mai mult decât
common (n.r. – obişnuiţi), se pierdeau în masa mare de cetăţeni. Nu se
urcau pe un soclu. Aşa devin importanţi, nu prin apariţii regizate. El a
fost unul din exemplele acestea. Am avut întâlniri cu el la acea masă
pe care a dat-o, iar când a fost vicepreşedinte i-am amintit cum ne-am
văzut. A fost zâmbitor, şi-a adus aminte, m-a bătut prietenşte pe umăr
şi mi-a zis: „Take care, take care!“ (n.r. – Ai grijă!). Adică, dacă
ştii să te păzeşti, e mai bine. (râde).
Indira Gadhi
Am cunoscut-o la New Delhi . Am fost la ea în vizită în 1968 cu
ministrul nostru al Comerţului. Se vedea că e o persoană citită,
isteaţă. Era foarte atentă. În vremea aia, un mare scriitor francez
spunea că va fi o revoluţie mare a informaticii şi că trebuie să ne
pregătim pentru ea. Ea a dat
din cap şi a spus cu tristeţe: „Nu ştiu câtă hrană în plus o să-mi
aducă sistemul dumitale!“. Altă dată, am fost cu ea, într-un cortegiu,
la mormântul lui Jawaharlal Nehru, tatăl ei, primul premier al Indiei.
Fidel Castro
Este un pasionat. Un revoluţionar. E un caracter special de
militant. El luptă de la început până la sfârşit, în orice împrejurare.
La el, munca e luptă, viaţa e luptă. A fost revoluţionar de când a fost
student. Am fost invitat în Cuba ca ministru al Învăţământului. A vrut
să mă întâlnească în timp ce eu eram pe teren, că aşa-i plăcea, să vadă
şcoli care se construiesc. Cineva de la protocol însă n-a făcut bine
corelările, iar el a fost când eu nu eram şi invers. Venise să discutăm
educaţie. Apoi, l-am cunoscut când a venit la
Bucureşti.
(“ADEVĂRUL DE WEEKEND”, 20 apr. 2013)